BRD Năstase Ţiriac Trophy 2012 - Recapitulare
S-a mai terminat
o ediţie BRD Năstase-Ţiriac Trophy. Mutat în aprilie, cu un nou sponsor
principal şi un nou nume, turneul a
intrat cu adevărat în calendarul sezonului european pe zgură. Jucători interesanţi de top 20, foste şi
viitoare talente au venit pentru prima oară la Bucureşti: Grigor Dimitrov,
Xavier Malisse, Marcos Baghdatis, Victor Troicki, Jurgen Melzer, Fabio Fognini. Participarea de
anul acesta e semn bun pentru anii viitori.
În interviul pentru treizecizero.ro Xavier Malisse a apreciat organizarea şi condiţiile oferite jucătorilor. A lăudat hotelul şi atmosfera relaxată de la Arenele BNR. Cu excepţia zilei de miercuri, când a fost o vijelie care a întrerupt meciurile, şi joi, când a fost frig, restul săptămânii vremea a fost perfectă pentru tenis. Parcul în mijlocul căruia se află terenurile de tenis arată grozav în această perioadă a anului. Complexul sportiv se află în Cotroceni, un cartier rezidenţial liniştit aflat aproape de centrul oraşului, la doar 10 minute de mers pe jos de staţia de metrou şi RATB Eroilor. Ca locaţie şi acces, turneul nu putea fi situat mai bine.
La conferinţa
pentru tragerea la sorţi Ion Ţiriac a făcut aluzie că în viitor, turneul ar
putea fi transformat de la 250 într-unul de 500 de puncte „dacă s-ar mai
investi 1 milion de euro”. Locaţia este perfectă, perioada este perfectă,
terenurile sunt bine întreţinute. Ca facilităţi, lasă de dorit scaunele
din tribune -incomode pe Central şi puţine pe terenurile 1 şi 2, şi toaletele,
problema eternă a acestei ţări, care sunt puţine şi rudimentare. De asemenea, am observat că nu există încă tabelă
care să arate viteza loviturilor pe Central.
De asemenea, unii
copii de mingi mi s-au părut prea mici ca vârstă. La Grand Slam-uri şi turnee
din alte ţări vezi foarte des aproape adolescenţi pe post de copii de mingi. La
noi, unii copii nu păreau să aibă mai mult de 6 ani. Erau mici, nu puteau să
alerge suficient de repede, şi nici perfect coordonaţi nu erau. Le mai scăpau
mingile din mână, le aruncau prea încet. Nu ştiu
dacă au fost selectaţi copii aşa mici pentru că nu au avut destui candidaţi sau
a fost o scăpare a organizatorilor. Arbitrii de linie
şi de scaun au făcut per total o treabă bună, cel puţin la meciurile pe care
le-am văzut. M-a amuzat foarte tare pronunţia scorului în româneşte.
Ca spectator, dacă nu eşti la meci, eşti în zona de „leisure”. Anul acesta au fost
tonete cu mâncare, sucuri, cafea, bere, îngheţată, două standuri cu rachete şi mingi,
terase cu scaune şi canapele. Sponsorii au avut zone speciale unde au organizat
tombole şi sesiuni de autografe. Ce nu am găsit şi m-a mirat a fost un stand cu
suveniruri, tricouri, şepci, marfă inscripţionată cu
logo-ul turneului. În primele zile chiar aş fi avut nevoie de o şapcă şi am
fost sigură c-o să găsesc de cumpărat. Singurele lucruri pe care le puteai
cumpăra erau nişte pălării Panama la modicul preţ de 223 Ron.
De asemenea, oferta de mâncare a fost limitată. De la tonete puteai cumpăra doar sandvişuri diverse şi hot dog. Bune sandvişurile, dar dacă vii şi stai o zi întreagă, te saturi de sandvişuri până la urmă. Aş fi apreciat mai multă varietate (de exemplu nişte salate preambalate şi iaurturi nu cred că ar fi fost foarte greu de organizat).
De asemenea, oferta de mâncare a fost limitată. De la tonete puteai cumpăra doar sandvişuri diverse şi hot dog. Bune sandvişurile, dar dacă vii şi stai o zi întreagă, te saturi de sandvişuri până la urmă. Aş fi apreciat mai multă varietate (de exemplu nişte salate preambalate şi iaurturi nu cred că ar fi fost foarte greu de organizat).
Am lăsat la urmă
problema cea mai spinoasă. Un turneu de 500 presupune facilităţi, premii şi
jucători de 500, dar şi public. Este publicul român de 500? Nu
încă. Sau nu toţi, în orice caz. Tenisul
e un sport destul de strict ca etichetă. În primul rând, trebuie linişte
în tribune în timpul punctelor. Ştiind acest lucru elementar, mi-e greu să-i înţeleg pe nenumăraţii
părinţi care şi-au adus copiii bebeluşi cu ei pe stadion. Au fost momente,
inclusiv la finală, când s-au auzit plânsete şi ţipete chiar înainte ca
jucătorul să servească. Nu poţi să te aştepţi ca un copil de 2, 3
ani să stea locului o oră pe scaun. Bineînţeles că se trezea câte un părinte să
alerge în timpul game-ului după odrasla care o luase la goană printre rânduri.
Organizatorii nu au pus limită minimă de vârstă la copiii care au avut acces pe
stadion anul acesta, dar cred că ar fi cazul s-o facă.
Dacă bebeluşii au măcar scuza că sunt bebeluşi, adulţii nu au niciuna. Telefoane care sunau în timpul jocului şi la care, culmea, unii chiar răspundeau, spectatori care nu se aşezau şi se plimbau agale printre rânduri după ce arbitrul anunţase „time” şi jucătorii erau pregătiţi să servească, şi alţii care insistau la poartă să fie lăsaţi să intre în timpul game-ului. În timpul punctului, atunci când li se părea că mingea a ieşit, spectatorii (şi nu puţini) strigau „out!” tare din tribune, creând confuzie şi acoperind vocea arbitrului de linie. Bineînţeles, de multe ori, mingea nu era deloc out. De asemenea, ca specatorii de la operă care aplaudă între arii, mulţi nu aşteptau ca punctul să se termine şi se apucau să aplaude după fiecare scurtă. Pentru ei am un mesaj: jucătorii profesionişti chiar pot să ajungă la mingile scurte, nu ca noi, care războinicii de weekend. Nu orice scurtă înseamnă automat încheierea punctului. De fapt, un punct se încheie numai după ce mingea e în fileu sau arbitrul de linie sau scaun strigă „out”. Abia atunci putem să aplaudăm, să oftăm , să exclamăm şi să ne foim. Ştiu, e greu, mult mai greu decât la fotbal, dar ăsta e tenisul.
Cred că publicului român i-ar mai prinde bine un an doi de antrenament în tribune. Eventual nişte afişe sau broşuri care să explice regulile de comportament, sau anunţuri repetate la difuzor. Şi nişte stewarzi mai energici şi mai proactivi, care să-i grăbească pe cei care intră la pauză şi să-i atenţioneze pe zgomotoşi.
Nu vreau să reiasă că tot publicul e aşa. Pentru că nu e. Am văzut şi oameni de calitate la Arenele BNR, care au cumpărat bilete şi au aşteptat civilizat la coadă să intre, oameni politicoşi şi amabili, de la puşti însoţiţi de bunici, cupluri, sau prieteni veniţi cu gaşca. Oameni îmbrăcaţi elegant, care nu vorbeau tare cu prietenii lor în timpul punctului şi care nu strigau „Rupe-l!” la fiecare smash sau „Eşti un prost!” dacă jucătorul dădea în fileu. E adevărat că nu trebuie decât câteva poame rele ca să strice toată atmosfera, dar au fost mulţi spectatori cunoscători ai sportului care au îndurat cu răbdare şi frigul şi căldura şi au apreciat posibilitatea de a-i vedea live pe câţiva dintre cei mai buni jucători de tenis din lume.
În concluzie, turneul de la Bucureşti are potenţial, ţinând cont că în ţările învecinate nu există decât un singur concurent, Serbia Open, tot de 250. Eventualele neajunsuri pot fi depăşite cu timpul, şi dacă va exista susţinere în continuare din partea sponsorilor şi a publicului, turneul poate deveni o tradiţie frumoasă în mijlocul primăverii bucureştene.
Dacă bebeluşii au măcar scuza că sunt bebeluşi, adulţii nu au niciuna. Telefoane care sunau în timpul jocului şi la care, culmea, unii chiar răspundeau, spectatori care nu se aşezau şi se plimbau agale printre rânduri după ce arbitrul anunţase „time” şi jucătorii erau pregătiţi să servească, şi alţii care insistau la poartă să fie lăsaţi să intre în timpul game-ului. În timpul punctului, atunci când li se părea că mingea a ieşit, spectatorii (şi nu puţini) strigau „out!” tare din tribune, creând confuzie şi acoperind vocea arbitrului de linie. Bineînţeles, de multe ori, mingea nu era deloc out. De asemenea, ca specatorii de la operă care aplaudă între arii, mulţi nu aşteptau ca punctul să se termine şi se apucau să aplaude după fiecare scurtă. Pentru ei am un mesaj: jucătorii profesionişti chiar pot să ajungă la mingile scurte, nu ca noi, care războinicii de weekend. Nu orice scurtă înseamnă automat încheierea punctului. De fapt, un punct se încheie numai după ce mingea e în fileu sau arbitrul de linie sau scaun strigă „out”. Abia atunci putem să aplaudăm, să oftăm , să exclamăm şi să ne foim. Ştiu, e greu, mult mai greu decât la fotbal, dar ăsta e tenisul.
Cred că publicului român i-ar mai prinde bine un an doi de antrenament în tribune. Eventual nişte afişe sau broşuri care să explice regulile de comportament, sau anunţuri repetate la difuzor. Şi nişte stewarzi mai energici şi mai proactivi, care să-i grăbească pe cei care intră la pauză şi să-i atenţioneze pe zgomotoşi.
Nu vreau să reiasă că tot publicul e aşa. Pentru că nu e. Am văzut şi oameni de calitate la Arenele BNR, care au cumpărat bilete şi au aşteptat civilizat la coadă să intre, oameni politicoşi şi amabili, de la puşti însoţiţi de bunici, cupluri, sau prieteni veniţi cu gaşca. Oameni îmbrăcaţi elegant, care nu vorbeau tare cu prietenii lor în timpul punctului şi care nu strigau „Rupe-l!” la fiecare smash sau „Eşti un prost!” dacă jucătorul dădea în fileu. E adevărat că nu trebuie decât câteva poame rele ca să strice toată atmosfera, dar au fost mulţi spectatori cunoscători ai sportului care au îndurat cu răbdare şi frigul şi căldura şi au apreciat posibilitatea de a-i vedea live pe câţiva dintre cei mai buni jucători de tenis din lume.
În concluzie, turneul de la Bucureşti are potenţial, ţinând cont că în ţările învecinate nu există decât un singur concurent, Serbia Open, tot de 250. Eventualele neajunsuri pot fi depăşite cu timpul, şi dacă va exista susţinere în continuare din partea sponsorilor şi a publicului, turneul poate deveni o tradiţie frumoasă în mijlocul primăverii bucureştene.
